Insulta şi calomnia, din nou în Codul Penal. Consecinţe la nivelul gestionării reputaţiei

O decizie a Curţii Constituţionale din data de 29 aprilie a generat vii dezbateri în spaţiul public. Decizia stabileşte neconstituţionalitatea unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, din 2010, iar efectul este restabilirea articolelor 205, 20 şi 207 din Codul Penal, articole privitoare la insultă şi calomnie ca infracţiuni. Imediat după adoptarea acestei decizii, Cristi Danileţ realizează pe blogul său o recapitulare cronologică a acţiunilor şi deciziilor instituţionale în această problemă, precum şi o interpretare a competenţelor instituţionale. Postarea judecătorului s-a situat pe locul 2 la categoria Bloguri, în topul celor mai virale ştiri în social media în prima săptămână din mai, generând 341 de share-uri pe Facebook, 361 de comentarii, 700 de like-uri (ceea ce demonstrează nivelul de interes al publicului din spaţiul real şi online cu privire la aceste probleme). Ulterior, în data de 7 mai, Cristi Danileţ revine cu o nouă postare (utilă pentru potenţialii beneficiari) în care precizează care vor fi consecinţele deciziei CCR din 29 aprilie, şi care se referă în primul rând la readucerea dosarelor de insultă şi calomnie spre soluţionare de către instanţele judecătoreşti. Cei vinovaţi vor putea fi sancţionaţi doar cu amendă penală: (150-10.000 lei pentru insultă si 250-13.000 lei pentru calomnie) iar condamnaţii definitiv vor avea cazier pentru trei ani. Victimele acestor infracţiuni vor avea în continuare deschisă calea civilă, în solicitarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.

 

 Decizia CCR a antrenat două poziţii opuse în spaţiul public, una salutând reintroducerea calomniei şi insultei ca infracţiuni (în ideea de a limita abuzurile presei, dar şi ale unor persoane fizice asupra altor persoane fizice sau actori publici) iar cealaltă care interpretează această reintroducere ca o încercare de a limita libertatea presei. Cea de-a doua atitudine are la bază o serie de sensibilităţi cu privire la libera exprimare din spaţiul public şi la exercitarea de cenzură mascată, invocând în special necesitatea unor anchete publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, potenţiala complicitate a unor grupări politice în ascunderea unor fapte ilicite.  În acest sens, o serie de reprezentanţi ai instituţiilor sau ONG-urilor, şi chiar reprezentanţi ai unor instituţii internaţionale, şi-au exprimat îngrijorarea sau opoziţia.

 

Al doilea curent de opinii reprezintă fie o interpretare emoţională, fie o insuficientă înţelegere a problemei. În primul rând, articolele aflate sub incidenţa deciziei nu se referă doar la libertatea presei sau la standardele de exprimare în presă, astfel încât nu ar putea fi reglementate numai prin standarde etice sau profesionale (aşa cum au susţinut o serie de actori publici). În al doilea rând, ultimii patru ani au înregistrat o serie foarte mare de abuzuri, apărute în lipsa unor sancţiuni legale de tipul infracţiunii. Abuzurile s-au manifestat atât în spaţiul presei online sau al televiziunilor (unde s-au proferat insulte şi acuzaţii false nedezminţite vreodată, prin canale comerciale din care OTV este exemplul cel mai flagrant) cât şi în spaţiul online, unde, sub acoperirea anonimatului, a fost lezat dreptul la reputaţie şi imagine al unor profesionişti sau companii. Prin aceste abuzuri, s-a dovedit că societatea românească nu este suficient de matură în ceea ce priveşte exprimarea publică, iar instituţiile şi asociaţiile profesionale nu dispun de suficiente pârghii pentru a se respecta acest drept de liberă exprimare aşa cum este prevăzut în Constituţie (adică fără a-i leza pe alţi cetăţeni).

 

 Argumentele din expunerea de motive prin care s-a justificat dezincriminarea calomniei şi insultei în Parlament, în 2006 au fost:

1)      sub amenințarea permanentă a unei sancțiuni penale libertatea de exprimare este afectată în mod semnificativ, căci impune o autocenzură a unei persoane care ar trebui determinată doar de rațiuni etice, nu sancționatorii;

2)      chiar dacă se lezează demnitatea unei persoane prin exercitarea libertății de exprimare, indiferent de prejudiciile cauzate, aplicarea unei pedepse penale este vădit disproporționată față de scopul urmărit prin sancționarea unor astfel de fapte;

3)        în caz de exercitarea abuzivă a libertății de exprimare, persoana lezată are posibilitatea să obțină pe cale civilă repararea prejudiciului suferit.

 Acestea se dovedesc a fi poetice, considerând că oricine se exprimă în spaţiul public ar avea un nivel etic suficient pentru a se autocenzura. Al doilea argument din expunerea de motive nu este nici el întemeiat, dacă privim sancţiunile (mai degrabă uşoare, în termeni materiali, comparativ cu impactul pe care îl pot avea aceste acţiuni asupra vieţii private şi profesionale a victimelor). Al treilea argument, readus în dezbaterea publică de unele voci din ONG-uri, acela că se poate obţine pe cale civilă repararea prejudiciului, cu o valoare materială mult mai mare – nici acesta nu este valabil, întrucât un proces penal permite calificarea în termeni adecvaţi a acţiunii care a dus la distrugerea reputaţiei unei persoane publice (calificare care poate avea o valoare simbolică mult mai mare pentru reparaţia reputaţiei decât compensaţia materială).

 

 În analiza acestor aspecte trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 alin. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care subliniază limitele libertăţii de exprimare, arătând că “Exercitarea acestor libertăţi ce comporta îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.

 

Dreptul la opinie şi la liberă exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale fireşti, neputând prejudicia drepturile şi interesele legitime ale celorlalte persoane. În acest sens, art. 30 alin. 6 din Constituţie prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, iar – în temeiul art. 54 din Constituţie – drepturile şi libertăţile constituţionale trebuie exercitate cu bună-credinţă, fără să se încalce drepturile şi libertatile celorlalţi.”

În aceşti ani în care aceste fapte au fost dezincriminate s-a dovedit că limbajul şi comportamentul în spaţiul public s-au deteriorat foarte mult,  şi că sancţiunile de natură civilă nu au fost suficiente. Statul este obligat să ia măsuri adecvate şi să impună sancţiuni eficiente, pentru a proteja în mod efectiv drepturile şi libertăţile cetăţenilor.

 

 

 

 

 

12. May 2013 by Diana Gavra
Categories: Actualitate juridică, Constituţie, Drepturile omului | Tags: , , | Leave a comment